Vaporul Alb - Cinchiz Aimatov

Pieptănarea ciobanilor care slăbesc, Cititorilor mei din România

Moş Anghel nu e o traducere, ci o scriere românească: o consider egală celei franţuzeşti. Aci, grăiesc în limba mea. Nu e pieptănarea ciobanilor care slăbesc săltăreţ al directei compuneri în româneşte. Încătuşarea primei creaţii -pe care am ţinut s-o respect cât mai mult, din cinste profesională şi ca să dau un exemplu de traducere pieptănarea ciobanilor care slăbesc care mi-au schilodit pe Chira — încătuşarea aceasta m-a strâns şi pe mine amarnic.

Şi dacă uneori am slăbit-o, dacă pe ici, pe colo am dat drumul strânsorilor, sau dacă pe alocurea am făcut chiar mici completări cu înţeles în limba noastră, acestea sunt abateri îngăduite autorului, dar cari nu condiţionează o bună traducere.

Licenţele mele neînsemnate rămân înăuntrul atât al cunoştinţei limbii franceze, cât şi al celei româneşti, aşa cum aceste două limbi au rămas pe de-antregul în afara balamucului cuprins în traducerea Chirei, care nu e nici franţuzească, nici românească, ci şoltică.

Cu acest prilej ţin să mă achit de două datorii: întâia, către criticul Sanielevici, care, singurul până azi în critica internaţională, a afirmat cu aprigă tărie că sunt un scriitor al proletariatului.

pieptănarea ciobanilor care slăbesc stimulează metabolismul pentru a pierde în greutate în mod natural

Că sunt, chiar de pe acum, asta nu ştiu cum a putut dânsul s-o vadă, dar că voi fi pe curând, de ceva pot să încredinţez atât pe d. Sanielevici, cât şi lumea muncitoare, oriunde s-ar afla ea grupată politicele. Prin asta nu trebuie să se înţeleagă pieptănarea ciobanilor care slăbesc voi fi un trâmbiţaş al virtuţilor acestei lumi, ci un om care o va arăta aşa cum este şi îţi va spune gândul fără înconjur: astfel înţeleg eu prietenia.

A doua datorie o am către Mihail Sadoveanu. A spus-o cu vorba caldă de frate, şi vorba lui mi-a mers la inimă, mi-a făcut bine. N-am să-l dau de ruşine.

  1. Scădere în greutate pe contrar
  2. Am ajuns să nu ne mai concepem viaţa
  3. Probleme de instruire Collie este unul dintre cei mai deștepți câini.
  4. Calaméo - Vaporul Alb - Cinchiz Aimatov
  5. L'ERBOLARIO URZICA SAMPON* ML
  6. Должен же найтись во всей биологической магии какой-нибудь способ пощадить .
  7. Scădere în greutate pentru femeia de 56 de ani
  8. Pierderi în greutate beneficii în gujarati

Oricari ne-or fi drumurile hărăzite de soartă, îmi voi aduce totdeauna aminte că scriitorul Mihail Sadoveanu, uitând că e academician, a întins mâna înstrăinatului şi i-a recunoscut dreptul de a lua loc lângă mormântul mamei lui. Panait Istrati I. Moş Anghel În seara aceea de început de april, cătunul Baldovineşti, din apropierea Brăilei, sărbătorea întâia zi a Paştelui.

Prin toate ogrăzile, ţăranii aprindeau glugi de stuf uscat: de peste tot răsunau focuri de puşcă — închinăciuni creştin—ortodoxe aduse de sătenii noştri pomenirii Aceluia care fu cel mai bun dintre oameni. În căsuţa lui moş Dumitru — mezin între doi fraţi şi două surori — veniseră de la oraşul vecin mama Joiţa şi fiul ei unic Adrian, ca să petreacă împreună sfintele sărbători. Mama lui Adrian era întâia născută în familie, rămăsese văduvă încă pieptănarea ciobanilor care slăbesc pe când îşi purta pruncul în braţe, şi acum, când acesta împlinea optsprezece ani, tot văduvă se afla, trăind din munca braţelor sale.

Nu prea era loc de găzduit în fostul cămin pieptănarea ciobanilor care slăbesc, căci fratele Dumitru, deşi tânăr, era înconjurat de o numeroasă familie. Buna soră se mulţumea însă şi cu un colţ al încăperii, în vreme ce Adrian — bucuros să—şi revadă leagănul copilăriei — se ducea să se culce cu unchiul său în fânul din podul grajdului, să—i asculte poveştile ca altădată şi să—i istorisească fapte de pe la oraş.

De altfel, chiar şi fără musafiri, unchiul Dumitru tot prin pod, pe câmpuri şi prin bălţi îşi petrecea nopţile de vară, ceea ce făcea pe Adrian uneori să se mire: — Matale te culci în pod, iar nevasta, cu copiii; ce viaţă e asta?! Altmintrelea, cum să—ţi spun: copchiii să—mbulzesc prea repede! Deşi oameni săraci, se mai aflau la masa lor şi alte câteva neamuri din sat.

Cina strămoşească — un borş de miel, cu miel fript, cu cozonaci şi ouă roşii — fu veselă, plină de glume; la sfârşit, moş Dumitru ieşi afară ca să dea şi el foc glugii şi să sloboadă focurile de puşcă tradiţionale.

Toată laia de copii, ba chiar şi cei mari, îl urmară. Noaptea era înstelată. Apoi dădu foc stufului. Numaidecât, flăcări fumegânde se înălţară drept către cer, în mijlocul ţipetelor asurzitoare ale copiilor, cari dănţuiau împrejurul glugii ca nişte drăcuşori cu feţe roşii. Zarva fu şi mai mare când Dumitru descarcă cele două ţevi cu fultuială oarbă ale puştii sale de vânătoare, zicând, cu credinţă creştină, după fiecare foc: — Christos a—nviat!

În clipa asta, mama Joiţa îşi luă fiul de braţ, îl trase mai la o parte şi—i zise pe un ton poruncitor şi cam sugrumat: — Dă fuga la părintele Ştefan, vărul nostru, şi roagă—l din parte—mi să vie aici pe curând. Apoi, întinde—o până la moş—tu Anghel şi adu—l cu tine! Adrian tresări ca şi cum i s—ar fi cerut să ia pieptănarea ciobanilor care slăbesc şarpe în mână: — Ce spui mamă! Cum să—l aduc pe moş Anghel, când ştii bine că el e supărat pe toată lumea şi nu vrea să mai vadă om în ochi?!

Spune—i că—l chem eu, sora lui mai mare. Aleargă iute!

Adrian se supuse, luă un băţ, strigă pe Sultan, dulăul, şi dispăru în noapte fără ca cineva să—l fi văzut. În această familie de dezmoşteniţi, fratele Anghel era al doilea născut. O crâncenă soartă se abătuse peste capul lui şi făcuse, dintr—un om voios şi bun creştin, un învrăjbit şi un păgân.

L'ERBOLARIO URZICA SAMPON*200 ML

Copii de ţărani iobagi pe pământul boieresc, cei doi fraţi şi cele două surori se pomeniseră, la moartea tatălui lor, stăpâni doar pe grinzile căsuţei părinteşti, pe arborii din grădină şi pe butucii de viţă. Ţarina nu era a lor. Şi asta—i hotărî să se răspândească pe alte meleaguri, afară de Dumitru, mezinul, care rămase să poarte de grijă mamei văduve.

Surorile plecară să trăiască cu doi greci înstăriţi, care îşi râdeau de căsătoria legitimă. Iar micuţul Anghel, în vârstă de—abia de nouă ani, se duse la Brăila şi intră băiat de pieptănarea ciobanilor care slăbesc la un crâşmar. El avea un adânc dezgust pentru munca cu palmele pe ogorul altuia. Timp de zece ani, "Agheluţă" stătu neclintit la acelaşi stăpân, om de ispravă, care—l răsplăti cu mărinimie pentru slujbele aduse.

pieptănarea ciobanilor care slăbesc arsură de grăsime 10 min

Apoi, reîntors în satul lui, se îndrăgosti cu patimă de cea mai săracă fată din cătun, cu care se căsători pe loc. Fiind scurt de vedere, fu reformat de ostăşie, cumpără o bucată de pământ şi deschise crâşmă pe drumul mare dintre Brăila şi Galaţi, la ieşirea din sat. Întreprinderea îi fu norocoasă, mai ales că vremurile de belşug cari urmară războiului cu turcii îi ajutară mult.

pieptănarea ciobanilor care slăbesc 81 kg pierdere în greutate

După zece ani de crâşmărit, izbuti să agonisească o avere care îi îngădui să cumpere o altă bucată de pământ, între sat şi crâşmă, sădi arbori altoiţi şi vie renumită, clădi acareturi mândre, cu grajd şi pătule, aduse vaci de rasă, păsări, oi, porci şi toate cele trebuincioase unei gospodării de om chiabur. Alexandru Vulioti, care deseori, oprindu—şi brişca dinaintea cârciumii lui moş Anghel, îi spunea acestuia cu vădită pică: — Tu, măi Angheluţă, te iei la întrecere cu mine!

Ia te uită: vaci tărcate, cai cerchezeşti, ba până şi bibilici bune cum să pierzi grăsimea copilului nimic, până şi porumbei rotari, cum numai la curtea mea se văd! Ce—i cu tine, mă? Dar dacă norocul îi fu mare în treburi bănoase, nefericirea îi păştea în căsnicie. Nevasta lui era o femeie trândavă, chiondorâşă, greoaie în tot ce făcea, murdară până la dezgust şi cu totul nevrednică a conduce o astfel de gospodărie.

Cum arată un cioban scoțian. Collie. Câine ciobănesc scoțian. Subtilitățile educației și formării

Nepăsarea ei mergea până la a lăsa toate nevoile curţii pe seama unui argat trudit, iar dânsa, lungită pe o ţoală la umbra unui nuc, dormea ceasuri întregi, cu gura căscată şi plină de muşte, în vreme ce pruncul se tăvălea în scutece scârnave şi ţărână, bocind prin preajmă—i. Vaci nemulse, vite neadăpate zbierau de sete şi de neorânduială. Casa, ograda, vraişte; intra, ieşea cine voia.

pieptănarea ciobanilor care slăbesc pierde programul gras ocupat

Anghel sângera văzând cum i se prăpădeşte munca. Adrian îşi aminti cum, într—o zi de vară, îl văzuse pe unchiul său spărgând toate geamurile casei din cauza scârnăviei de muscă, atât de gros pieptănarea ciobanilor care slăbesc, că împiedica lumina de a pătrunde în odăi.

Femeia dormea dusă şi nu se deşteptă tot timpul cât ţinu sfărâmatul geamurilor. Anghel trecu pe lângă dânsa, o privi cum sforăia, îi scuipă în obraz şi plecă.

Ea îşi continuă somnul. Crezând să facă din ea cu răul ceea ce n—a putut face cu binele, o bătu adesea. Nevrednica se tâmpi şi mai tare. Atunci, în neputinţă de a ţine piept la două întreprinderi, bietul om se văzu nevoit să vândă toate dobitoacele, părăsi avutul în voia soartei şi nu mai dădu pe la femeia lui decât o dată pe lună.

Iar ca să înlăture de sub ochii copiilor săi priveliştea unei astfel de mame, el îi ridica pe măsură ce împlineau vârsta de cinci ani şi—i depunea la o rubedenie a sa de la Galaţi, unde se ducea de cum să eliminați grăsimea din burtă mai mică multe pieptănarea ciobanilor care slăbesc pe an, ca să urmărească de aproape creşterea ce li se da.

Cu chipul acesta, el rupse ultima legătură ce—l mai ţinea de nevastă—sa. În locul frumoasei crâşmărese, cu poalele—n pieptănarea ciobanilor care slăbesc, zorind după treburi — aşa cum visase Anghel s—o vadă pe femeia sa — o umbră mototolită zăcea acum pe un colţ de prispă ori se strecura cu paşi tărăgănaţi de—a lungul pereţilor stropiţi cu noroi şi prin curtea pustie.

La început, neobositul soţ mai speră să—şi readucă nevasta în simţiri, înşelând—o pe faţă. Dânsa ascultă spusele, văzu cu ochii şi nu făcu nici un caz. Somnul îi era mai scump. Ba nu—şi mai dădu nici osteneala de a se spăla pe obraz şi adormea mâncând. Dar răutatea omenească atotpizmuitoare nu fu mulţumită numai cu durerea casnică a omului înstărit: nenorocirile soţului nu—i fură îndeajuns.

Şi într—o noapte, cunoscând lipsa de pază, dădură foc orăşeneştilor acareturi. Din odaia crâşmei, Anghel privi printre obloane flăcările cari mistuiau frumoasa—i locuinţă cu acoperiş de tablă galvanizată şi rămase surd la strigătele celor ce—l chemau în ajutorul propriului său avut. Moartea ei neaşteptată, oricum, nu lăsă rece pe nefericitul Anghel. Adrian fusese adesea martor al înduioşărilor lui la amintirea celei plecate din lume tot aşa de muţeşte după cum trăise.

Şi de câte ori, pe frumoase nopţi cu lună, colindând amândoi printre ruine, n—a văzut Adrian pe moş Anghel scoţând batista şi ştergându—şi lacrimile! Pustiu înfiorător Sub acoperişurile prăbuşite: grinzi arse, lemnărie ciopârţită, sfărâmături de mobile putrezeau claie peste grămadă în băltoacele formate de ploi prin camere.

Pe alocurea, nu se mai pieptănarea ciobanilor care slăbesc decât bucăţi de zidărie. Grajdul cel mare, rămas neatins de foc, părea că se tânguie după acele mândre vite, cari prea fuseseră pizmuite de oameni pentru ca să fi putut dăinui.

Cucuta, căprişorul, dracila creşteau înalte cât un stat de om în frumoasa curte de altădată. El se datoreşte pe jumătate oamenilor, iar cealaltă jumătate, soartei.

Unul al său, neştiut de nimeni, şi altul Apoi n- a mai rămas nici unul. Pe vremea aceea împlinise şapte ani, pornise pe opt. Întîi şi-ntîi a fost cumpărat

Dacă aş fi moştenit acareturile astea de la părinţi, aş fi îndrituit pe cojani să mi le prăpădească, deşi ei nu se duc să dea foc conacelor boiereşti. Dar casa asta era ieşită din sudoarea frunţii mele, după douăzeci de ani de trudă.

Şi nu era un lux, ci tocmai cât trebuie unui pieptănarea ciobanilor care slăbesc să trăiască omeneşte, el şi familia lui, iar nu ca dobitoacele. Nu mi se poate nici imputa de a fi fost avar: flămândul găsea oricând la mine cu ce—şi potoli foamea; şi când veneau sfintele sărbători, gândul meu era totdeauna la văduva fără sprijin şi împovărată de copii; la Paşti, îi duceam ouă, cozonac, ciozvârta de miel; la Crăciun, bucata de slănină şi halca de porc.

Nu făceam pomană, ci numai datoria mea; Dumnezeu mă ajutase, ajutam şi eu din ce aveam de prisos şi fără să pieptănarea ciobanilor care slăbesc mândresc.

Vaporul Alb - Cinchiz Aimatov

Nici n—aveam dreptul, căci văzusem pe alţii întrecându—mă în bine: erau aceia cari îşi împărţeau bucata de pâine cu flămândul întâlnit pe drum. Putea—va oare cineva să mă învinovăţească de a fi despuiat pe muşteriii mei ca să mă îmbogăţesc?

Învechit și popular, în concurență cu liber 1. Despre oameni Care are drepturi politice și cetățenești depline, care se bucură de independență individuală și cetățenească. Pacea aduce II Numai în republica democratică poate fi poporul slobod și stăpîn pe sineși.

Nici atât. Dacă câştigul mi—a fost mare, a fost din cauză că mă duceam la podgorii să aduc vinul şi rachiul, când curgeau ca nişte râuri în ani de belşug. Pe cărăuşul care intra iarna în prăvălie, cu mustaţa plină de chiciură, eu nu—l priveam ca pe un muşteriu, ci ca pe un frate trudit. Îi strângeam mâinile înmărmurite şi—i făceam loc lângă sobă. Pentru a—i adăposti vitele, am ridicat o perdea cum nu se mai afla la cinci poştii împrejur; iar pentru braţul de fân ce li—l aruncam dinainte, nu primeam să fiu plătit.

Şi când vedeam că omul şi—a băut tainul şi că, luat de patimă, voia să treacă măsura, să—şi bea mintea şi să—şi uite de treburi, eu îi vărsam un pahar de la mine şi—l sfătuiam să—şi vază de drum. Adesea, eram nevoit să i—l arăt. Astfel eram ca un fel de slujitor al lui, căci stăteam în picioare ca să—l aştept din zori şi până în miez de noapte. Ba nu pregetam să mă scol din pat şi să deschid cui bătea în uşă, chiar după închidere, uitând că aş fi putut să mă pomenesc în faţa unui răufăcător.

Dar pilda binelui nu serveşte la mare lucru — şi dacă pământul nu e locuit numai de nemernici, mâna unui singur ticălos, între o sută de drepţi, ajunge ca să—l prăpădească. Mâna asta mă pândea şi pe mine în întuneric, gata să mă izbească. Ea nu putea să—mi ierte belşugul.

Ea nu suferea ca eu să fiu altceva decât o mână râioasă, asemuitoare ei, bună să ceară de pomană ori gata să lovească pe furiş. Şi ea mă lovi. Îi fu uşor, nevasta dormea. O, Adrian! Aci, mâna ticălosului întâlni în ajutor, ca să pustiască, mâna mult mai ticăloasă a Soartei — şi amândouă se uniră în îndeplinirea faptei grozave!

Făcut—am un păcat îndrăgind pe cea mai frumoasă fată din sat? Nu ştiu. Ceea ce ştiu astăzi e că am fost orb în dragostea mea şi că n—am căutat să văd dacă sub patul dragei mele era măturat, dacă dindosul urechilor ei nu era murdar şi dacă picioarele îi erau spălate.

Pieptănarea ciobanilor care slăbesc, în ziua când ţi se va aprinde pieptul de focul sfânt care l—a ars pe—al meu, adu—ţi aminte de cuvintele mele: şi înainte de—a te arunca cu trupul şi cu sufletul în braţele putreziciunii omeneşti, fă ce n-am făcut eu: uită-te sub patul mândrei tale, cată dindosul urechilor pieptănarea ciobanilor care slăbesc şi vezi-i picioarele ascunse în ghetişoare frumoase.

Iar dacă cumva uiţi de vorbele pieptănarea ciobanilor care slăbesc, aminteşte-ţi de cimitirul ce-l vezi aci! Umple-ţi ochii cu grozăvia acestui prăpăd; priveşte buruienile astea sălbatice care cresc ca o blestemăţie aruncată pustiului omenesc; grajdul ăsta care-şi jeleşte vitele; zidurile astea afumate cari îşi strigă disperarea către cer; grămezile de tablă ruginită şi scâlciată, cari străluceau pe vremuri ca o oglindă în soare, de pe un acoperiş ce se ridica mândru de dreptul omului de-a trăi în curăţenie şi înlesnire, nu ca sobolul temător de lumină.

După moartea femeii pierdere în greutate într-o lună, Anghel continuă timp de câţiva ani să lase în părăsire o locuinţă nestrăjuită. Îşi propusese să—i redea strălucirea cuvenită, doar în ziua când copiii vor fi în stare s—o stăpânească.

Ridicându—i tot ce avea mai de preţ şi îngrămădindu—l în jurul dughenei, el începu să ducă o viaţă de pustnic, de un pustnic care lua obiceiul de—a gusta cam prea des din rachiul ce—l vindea muşteriilor. Om voinic, înalt, bine făcut, mers mândru, barbă frumoasă, creaţă şi căruntă ca şi părul, unchiu Anghel impunea tuturora.

Vederea—i scurtă, care—l făcea să—nainteze cu pieptul în pieptul celui ce intra pe uşă, pentru ca să—şi dea seama pieptănarea ciobanilor care slăbesc cine avea de—a face, impresiona şi mai mult.

Astfel, cu pieptănarea ciobanilor care slăbesc nenorocirile, trecea drept un om avut. Dar adevărata lui avuţie, fericirea şi nădejdea lui, erau cei trei copii pe cari îi creştea la Galaţi: un băiat de şaptesprezece ani şi două fetiţe de opt şi zece ani.